DESPĂRȚIREA CUVINTELOR ÎN SILABE
  1. Regula generală și obligatorie a despărțirii în silabe a cuvintelor în limba română — valabilă atît în situațiile de sub II, cît și în cele de sub III — este interzicerea lăsării la sfîrșit de rînd sau la început de rînd a unei secvențe lipsite de o vocală (propriu-zisă).
  2. Reguli bazate pe pronunțare
    Se aplică drept reguli unice în toate cuvintele simple și în majoritatea derivatelor cu sufixe; sunt tolerate în cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe și în unele derivate cu sufixe (pentru care vezi III 1), precum și în grupurile de cuvinte legate prin cratimă (vezi III 2).
    1. În succesiunea a două vocale propriu-zise despărțirea se face între cele două vocale: Gra-al, a-e-ri-an, a-ici, a-or-tă, a-u-zi; be-hă-it, lin-gă-ul; bo-re-al, a-le-e, de-ic-tic, le-o-nin, le-ul; u-ri-aș, pom-pi-er, fi-in-ță, fa-ni-on, ca-fe-gi-ul; hî-rî-it, pî-rî-ul; cro-at, po-et, cro-im, al-co-ol, o-ul; po-lu-a-re, con-ti-nu-ă, du-et, hă-lă-du-ind, a-fec-tu-os, con-ti-nu-u; ke-ny-an, dan-dy-ul etc.
    2. În succesiunea vocală (sau diftong) + semivocală (e, i, o sau u) + vocală (+ semivocală) despărțirea se face înaintea semivocalei, deci înaintea diftongului postvocalic: a-ce-ea, dum-nea-ei; tă-iat, ploa-ie, e-po-pe-ii, du-ios, ro-iul; gă-oa-ce; ro-ua, stea-ua, no- etc., respectiv înaintea triftongului postvocalic: tă-iai, vo-iau, le-oai-că etc.
      Observație. În succesiunea vocală + semivocală + semivocală + vocală despărțirea se face înaintea primei semivocale, deci înaintea triftongului postvocalic: cle-ioa-să, cre-ioa-ne etc.
    3. În succesiunea vocală (sau diftong) + semivocală + consoană despărțirea se face înaintea consoanei: mai-că, boj-deu-că, pîi-ne, doi-nă, lu-poai-că etc.
    4. Dacă există o singură consoană între vocale despărțirea se face înaintea consoanei: a-bil, re-ce, ve-cin, po-diș, a-fiș, le-ge, le-gic, o-lea-că, lu-nă, soa-re, ca-să, ra-zei etc.
      Observații:
      1. Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) notează cîte o singură consoană, k', g'; de aceea, cuvintele în care apar se despart în silabe conform regulii de sub II 4: u-re-che, a-chi-tat, le-ghe, o-ghial etc.
      2. Litera x notează întotdeauna două consoane (fie cs, fie gz); din punctul de vedere al despărțirii în silabe este însă tratată ca o singură unitate, iar cuvintele în care apare se despart tot conform regulii de sub II 4: a-xă, e-xa-men etc.
    5. În cazul grupurilor de două consoane situate între vocale despărțirea se face
      1. în majoritatea situațiilor, între cele două consoane: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, caf-tan, mul-te, în-ger, lun-git, un-gher, în-ghi-ți, mun-te, cap-să, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e, as-tăzi etc.; Observație. Cuvintele care conțin consoane duble se despart tot după regula de mai sus: for-tis-si-mo, wat-tul, în-nop-ta, in-ter-regn (în cazul ultimelor două exemple despărțirea se justifică și prin regulile de sub III).
      2. înaintea întregului grup consonantic
        • dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a doua consoană este l sau r: o-blo-ni, o-braz, a-cla-ma, a-cru, Co-dlea, co-dru, a-fla, A-fri-ca, a-glu-ti-nant, a-gro-nom, pe-hli-van, po-hrib, su-plu, cu-pru, a-tlet, pa-tru, e-vla-vi-e, co-vrig etc.;
        • în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din cuvinte neadaptate: fla-shul, ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, kib-bu-tzuri etc.
    6. În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale, despărțirea se face
      1. în majoritatea situațiilor, între prima și a doua consoană a grupului: ob-ște, fil-tru, lin-gvist, cin-ste, con-tra, vîr-stă, as-pru etc.;
      2. între a doua și a treia consoană, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpț, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf și stm: sculp-tor, somp-tu-os, re-demp-ți-u-ne, linc-șii, punc-taj, punc-ți-e, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic etc. Observație. La această listă pot fi adăugate grupuri ca ldm, lpn, ltc, ndc, nsl, nsr, nsv, ntl, rbț, rgș, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtț, rtv, stb, stc, std, stf, stl, stn, stp, sts, stt, stv întîlnite numai în cuvinte pentru care despărțirea după a doua consoană este justificată de regulile de sub III: feld-ma-re-șal, alt-ce-va, fi-ind-că, trans-la-tor, trans-re-nan, trans-va-za, sa-vant-lîc, ab-sorb-ți-e, tîrg-șor, port-ba-gaj, port-har-tă, port-jar-ti-er, port-man-tou, port-pe-ri-e, port-sa-bi-e, port-ți-ga-ret, port-vi-zit, post-be-lic, post-cal-cu-la-ți-e, post-di-lu-vi-an, ast-fel, post-lu-diu, post-no-mi-nal, post-pu-ne, post-sin-cro-ni-za, post-to-nic, post-ver-bal.
    7. În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale, despărțirea se face
      1. de obicei, între prima și a doua consoană a grupului: con-struc-tor, mon-stru etc.;
      2. foarte rar, între a doua și a treia consoană a grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-dă, pentru că grupurile de consoane gst, nbl sînt foarte neobișnuite și greu de pronunțat în limba română.
        Observații:
        1. La lista de sub b. se pot adăuga și grupuri ca bstr, nsgr, ptspr, rtdr, risc, stpr, stsc, stșc întîlnite numai în cuvinte pentru care despărțirea după a doua consoană se justifică și prin regulile de sub III: abs-tract, trans-gre-sa, opt-spre-ze-ce, port-dra-pel, port-scu-lă, post-pran-di-al, post-sce-ni-um, post-șco-lar.
        2. Un caz de despărțire între a treia și a patra consoană este rst-nic, pentru care vezi însă III.
  3. Reguli bazate pe analiza morfologică
    1. În cuvintele compuse din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte, în derivatele cu prefixe și în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană) se preferă despățirea în silabe care ține seama de elementele constitutive atunci cînd cuvîntul este analizabil sau măcar semianalizabil:
      1. compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-ză, alt-un-de-va, ast-fel, ci-ne-ma-scop, de-spre, feld-ma-re-șal, port-a-vi-on, watt-me-tru etc.;
        Observație. Cînd se confundă într-o singură literă ultimul sunet al primului termen și primul sunet — identic cu precedentul — al termenului următor, în compusele formate dintr-un element greco-latin și un cuvînt cu existență independentă în limba noastră despărțirea se face în favoarea acestuia din urmă: om-or-ga-nic, top-o-no-mas-ti-că; în compusele formate din două elemente greco-latine se acordă, în general, prioritate ultimului element: bi-op-si-e, mi-o-pi-e.
      2. derivate cu prefixe: an-or-ga-nic, dez-e-chi-li-bru, in-e-gal, într-a-ju-to-ra-re, ne-spri-ji-nit, ne-sta-bil, ne-stră-mu-tat, sub-li-ni-a etc.;
        Observații:
        1. Conform regulii de sub I nu se separă prefixe monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din spulbera.
        2. Cînd se confundă într-o singură literă ultimul sunet al prefixului și primul sunet — identic cu precedentul — al rădăcinii despărțirea se face acordîndu-se prioritate rădăcinii: tran-scri-e, ultr-a-lu-min.
        3. Adeseori despărțirea în silabe a cuvintelor compuse sau a derivatelor cu prefixe după regulile morfologice coincide cu cea după regulile fonetice: bu-nă-vo-in-ță, in-to-le-ra-bil, pre-fa-bri-cat, re-a-ni-ma, su-pra-a-glo-me-rat etc.
      3. derivate cu sufixe: sa-vant-lîc, stîlp-nic, tîrg-șor, vîrst-nic etc.
    2. De asemenea, în măsura în care nu se poate evita despărțirea, se preferă despărțirea după elementele constitutive la grupurile ortografice în care cratima leagă două sau mai multe cuvinte: dintr-un (față de din-tr-un), fir-ar (față de fi-r-ar), într-în-sa (față de în-tr-în-sa) etc.
      Observații:
      1. în aceste situații cratima are o funcție ortografică dublă, ceea ce se poate întîmpla și atunci cînd despărțirea după regulile morfologice coincide cu cea după regulile fonetice, ca în du-te, du-cîn-du-se, vă-zîn-du-mă etc.
      2. Conform regulii de sub I nu se separă cuvinte reduse la o consoană, ca s- din s-a, -l din dîndu-l, la o semivocală, ca i- din i-a, sau la o consoană + i semivocalic, ca mi- din mi-a.
  4. Situații în care nu se face despărțirea la capăt de rînd
    1. Nu se despart în rînduri diferite:
      • cuvintele compuse din abrevieri literale: IRTA (nu: IR-TA), UNESCO (nu: U-NES-CO);
      • abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ș.a.m.d.;
      • numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de formantul specific: (al) XVI-lea, a 5-a.
    2. Se recomandă evitarea despărțirii și în cazul:
      • silabelor inițiale și, mai ales, finale constituite dintr-o singură vocală, întrucît despărțiri ca a-er, vi-a, e-ră, li-ce-e, i-re-al, su-i, o-mis (corecte conform regulilor de sub II) sau dînd-o, las-o, zis-a (corecte conform regulilor de sub III) sînt neeconomice;
      • abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse (prenume abreviate + nume de familie: I. Popescu; substantive comune + nume proprii: F. C. Argeș, I.H.R. Mangalia);
      • cuvintelor compuse și al grupurilor ortografice scrise cu cratimă, cînd locul despărțirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te;
      • notațiilor abreviate, ca 10 km, art. 3.