Învăţământul universitar românesc trece printr-o revoluţie, mai puţin evidentă deocamdată, mai puţin uşor de înţeles din afară, dar cu efecte majore pe termen scurt şi lung.
Este adesea ascunsă în spatele unei sintagme uşor ezoterice: „Procesul de la Bologna“. Este vorba în esenţă despre armonizarea sistemului de învăţământ românesc cu cel european. Principala problemă este că la foarte mulţi indicatori, universităţile româneşti sunt departe de cele europene.
Cea mai tristă situaţie în cifre este cea a cercetării. România este cu mult în urma Ungariei, şi cu locuri bune în spatele Belarusului sau Bulgariei. Până şi Ghana sau Coasta de Fildeş stau mai bine atunci când se măsoară performanţa ştiinţifică a universităţilor.
De fapt, despre ce este vorba. Lumea universitară occidentală trăieşte de foarte mulţi ani în paradigma „publish or perish“ — „publici sau dispari“. Fiecare laborator, fiecare universitate şi chiar fiecare cercetător este evaluat periodic în funcţie de rezultatele sale. Fondurile, titlurile, sau pur şi simplu prelungirea contractului depind de aceste evaluări periodice.
Cristian Diaconu lucrează într-un mare laborator de cercetare, la acceleratorul de particule DESY de la Hamburg.
Există laboratoare ca cel în care lucrez eu, care au fonduri de zeci de milioane de euro, care au mii de angajaţi şi care nu se sfiesc să aibă un consiliu ştiinţific absolut extern.
Spune-mi, care ar fi pentru grupul la care lucrezi tu un fel de cerinţă minimă dincolo de care s-ar considera că n-aveţi activitate ştiinţifică şi v-ar da afară ?
Mi-e greu să spun acum direct, în cifre, pentru că nu le am în cap, dar se publică de genul a 30-40 de articole pe an, numai în reviste de circulaţie internaţională.
Ce se întâmplă în România ? Ei bine, există o grămadă de universităţi unde nu se publică 20 de articole pe an, în total. Cel puţin aşa spun rezultatele unui studiu realizat de Ad Astra, o organizaţie profesională formată din cercetători aflaţi în România sau la marile universităţi americane şi europene.
Despre ce este vorba ? Profesorul Liviu Ornea, de la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti, membru Ad Astra.
Ceea ce am încercat noi să facem nu este să ierarhizăm oameni. Sigur că nu ne apucăm să spunem că unul e mai bun ca altul pentru că a publicat într-o revistă mai bună decât altul. Noi aici vroiam doar să vedem, statistic, cum se prezintă cercetarea ştiinţifică, şi o asemenea metodă este corectă pentru cuantificarea unităţilor de cercetare pe ansamblu, nu a oamenilor.
Din universităţi, ne-am uitat la facultăţile ştiinţifice, tehnice şi am luat producţia ştiinţifică, deci cercetarea, aşa cum era ea oglindită în revistele din fluxul principal şi am raportat-o la numărul de oameni. Şi a ieşit ceea ce a ieşit. Statistic, rezultatele sunt de necombătut.
Să luăm Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davilla“, Bucureşti: 1.355 de cadre didactice, 30 de articole.
Aici aţi dat un exemplu excelent. Sigur, aici este problema. Dacă vă uitaţi pe statistica aceea, vedeţi (...) că matematica stă printre cele mai bine. Institutul de Matematică din Bucureşti are 100 de oameni şi are o productivitate uriaşă şi e pe primele locuri. Iar matematica nu se face, la nivel de cercetare şi atât, decât în acel institut. În rest, sunt profesori din universităţi.
În schimb Medicină, Chimie, au puzderie de institute care nu există. Din punctul de vedere al relevanţei cercetării pe care o fac, ei nu există. Motivele sunt multiple. Primul motiv este că, în general, habar nu au ce este aceea cercetare. Nu vreau să lezez pe nimeni, dar multă lume care lucrează în institute aşa-numite de cercetare, nu fac ceea ce se înţelege în mod obişnuit în comunitatea ştiinţifică prin „cercetare ştiinţifică“.
Se mărginesc să adapteze proiecte făcute de alţii, să transcrie diverse lucruri, adică nu este nimic original, nu este nici o idee.
Studiul Ad Astra ierarhizează universităţile româneşti în funcţie de numărul de articole publicate în aşa-numitul flux principal: reviste în limbi de circulaţie, cu difuzare internaţională, apariţie regulată şi standarde de calitate, şi acestea stabilite după aceleaşi criterii internaţionale foarte precise.
Pe primele locuri în clasificare, universităţile mari din Iaşi, Bucureşti sau Cluj, au ceva mai mult de 200 de articole, la peste 1.000 de cadre didactice angajate.
Am întrebat-o pe Roxana Bojariu, cercetător la Institutul Naţional de Metrologie şi Hidrologie, şi membru Ad Astra, cum apreciază aceste cifre, cât trebuie de fapt să publice un cercetător.
Cel puţin un articol într-o revistă mare pe an. E absolut necesar în oricare specialitate am lucra.
Dacă revenim la studiul făcut de asociaţia Ad Astra şi la cifrele publicate pentru anul 2004, undeva în top sunt 4 sau 5 universităţi mari din România, care au în jur de 200 de articole pe an. Pentru o universitate, asta e mult, e puţin ?
E puţin. E foarte puţin, din păcate. Adică e clar că ne situăm undeva foarte departe de lumea ştiinţifică. Există grupuri izolate care sunt sincrone, dar asta nu salvează sistemul în întregime.
De altminteri, asupra acestei evaluări negative cercetătorii de la Ad Astra sunt în deplin acord cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Consilierul pe probleme de cercetare al Ministrului Educaţiei, conferenţiar universitar Daniel David
Cred că aceste rezultate reflectă starea actuală din România. Cred că foarte mulţi tineri de vârsta mea, sau hai să spunem de vârstă medie care au studiat în străinătate, au impresia că în România sunt foarte multe valori, care sunt blocate de sistem. Ei bine, odată devenit consilier în Ministerul Educaţiei şi Cercetării, eu am descoperit un adevăr mai trist, şi anume că în România nu sunt atât de multe valori.
Adesea, valorile sunt nişte insule pe un ocean de mediocritate, ăsta este adevărul şi trebuie să ne confruntăm cu această situaţie. Nu văd de ce ne tot plângem că sub aspectul cercetării suntem pe ultimele locuri din Europa, că vizibilitatea noastră este scăzută. Păi, de ce n-ar fi aşa, dacă ăsta este nivelul situaţiei şi acesta este nivelul oamenilor care lucrează în cercetare în acest moment.
Foarte mulţi români de valoare şi orientaţi pe activitatea de cercetare au plecat în străinătate.
De fapt, conform studiului Ad Astra, cam 65% dintre cercetătorii cu rezultate şi publicaţii conform standardelor internaţionale lucrează la universităţi şi laboratoare din străinătate.
Şi totuşi, universităţile româneşti sunt cele care ar trebui integrate în Europa, şi compatibilizate cu standardele internaţionale. Şi atunci, ce se poate face ? Oarecum în premieră, studiul Ad Astra nu acuză lipsa banilor din cercetare, ci proasta lor gestionare şi lipsa unei evaluări corecte.
Roxana Bujariu, cercetător principal la INMH.
Cauzele ţin mai ales de evaluare. Evaluare la toate nivelele. Evaluare la nivel individual, cum este evaluată munca cercetătorului, munca profesorului, munca studentului la doctorat; criteriile, chiar dacă sunt uneori enunţate, nu sunt respectate. Şi există pe de altă parte şi o fluctuaţie: azi sunt unele criterii puse în faţă, mâine ai surpriza să observi că de fapt s-au schimbat criteriile, şi lucrurile astea sunt cele care dăunează foarte mult.
Apoi, trecând mai departe, se cere o evaluare a departamentului, a unităţii respective de cercetare. Iar apoi bineînţeles o evaluare la nivel de centre universitare şi bineînţeles până la urmă evaluarea sistemului nostru care practic acum ar fi foarte greu de făcut, pentru că nu am avea ce evalua.
De altfel, din nou acordul cu ministerul este deplin. Ministrul Educaţiei şi Cercetării, Mircea Miclea, este de acord că evaluarea a fost până acum punctul slab al sistemului.
Într-adevăr, până acum universităţile nu au fost evaluate din punct de vedere al performanţelor ştiinţifice şi al calităţii în educaţie pe care îl oferă. Pentru prima dată în anul acesta, noi am înfiinţat Agenţia de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, iar această agenţie, pe lângă alte atribuţii are şi funcţia de a face ierarhizări de universităţi.
Noi am stabilit şi faptul că finanţarea va fi în funcţie de calitate. Altfel spus, banul public va fi dirijat predominant spre acele universităţi care au performanţă ştiinţifică.
Evaluarea performanţei ştiinţifice se face în România de cel puţin 10 ani. Există şi un organism, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, care are propria sa metodologie de evaluare.
Ministrul Educaţiei şi Cercetării, Mircea Miclea.
Din păcate, cu toţii am constat că evaluarea pe care a făcut-o Ad Astra nu concordă în nici un fel cu clasamentul pe care l-a făcut CNCSIS-ul, chiar era o corelaţie aproape zero, ceea ce înseamnă că strategia CNCSIS-ului nu este corectă. De aceea, noi am schimbat strategia în anul acesta, şi am lansat Programul de Cercetare de Excelenţă, am preluat tematica de cercetare care este finanţată în Uniunea Europeană, metodologia de redactare a proiectelor de granturi de cercetare, inclusiv ele au trebuit redactate în limba engleză, şi modalităţile de evaluare au fost cele care sunt la nivelul Uniunii Europene.
E clar că mai sunt încă probleme, şi e clar că unii dintre evaluatorii care în momentul de faţă evaluează aceste granturi pun anumite probleme.
Ce se poate face, în această situaţie ? Profesorul Liviu Ornea.
Ministerul trebuie să ierarhizeze la nivel global universităţi. Bine ar fi dacă ar ţine seama de asemenea ierarhizări şi n-ar mai da bani cu nemiluita peste tot, unde nu se face nimic. Pe de altă parte, Ministerul n-ar trebui să fie interesat de asemenea ierarhizări mai mult sau mai puţin particulare, de domeniu, pentru că ei trebuie să valideze nişte concursuri individuale, nişte accederi la demnitatea de a conduce doctorat, şi trebuie să facă asta absolut individual, fără a mai ţine seama de alte considerente. Trebuie doar să evalueze nişte dosare.
Lucrul ăsta pare să se facă pe bandă rulantă. Mereu şi mereu apar noi şi noi oameni care conduc doctorate, în tot felul de domenii, se fac profesori. Ministerul nu pare să fie încurcat de faptul că în anumite universităţi sau că anumiţi oameni de pildă nu au articole în străinătate.
Da, acesta este unul dintre efectele situaţiei de care pomeneam. Din moment ce oamenii nu prea ştiu ce-i aia cercetare, judecă în felul acesta. Se fac conducători de doctorat pe bandă rulantă, care produc doctori asemenea lor: cu 2-3 publicaţii în nişte reviste în fond la fel cu cele în care a publicat şi onorabilul conducător. Acuma, situaţia e mult mai complicată. Noi avem academicieni care nu au publicaţii de felul pe care le cerem noi.
Finanţarea diferenţiată a universităţilor, înăsprirea criteriilor de acordare a titlurilor universitare, un nou regulament de acordare a doctoratelor. Iată numai câteva dintre măsurile de pe agenda Ministerului, dintre care unele vor intra în vigoare începând din acest an. Cea mai revoluţionară dintre ele pare să fie una care vizează reevaluarea unor titluri deja acordate.
Ministrul educaţiei, Mircea Miclea.
Până acum, nu a fost nici un control de calitate asupra instituţiilor organizatoare de doctorat şi asupra conducătorilor de doctorat. Pentru prima oară noi spunem clar că
1. Toţi conducătorii de doctorat vor fi reevaluaţi o dată la 5 ani şi cei care sunt acum conducători de doctorat vor intra începând din toamna aceasta până în iunie-iulie anul viitor într-un proces de reacreditare. Toţi vor trebui reacreditaţi, vom vedea cine mai rămâne. E prima dată când se face lucrul acesta.
2. Spunem explicit în această hotărâre de guvern că dacă se constată deficienţe de calitate în conducerea doctoratului, se merge pe sancţiuni clare şi anume: se poate retrage dreptul de a conduce doctoratul pe o perioadă de unu, trei ani sau definitiv şi se poate retrage dreptul de a organiza doctorate unei instituţii organizatoare de doctorat.
Câteva ecouri ale acestor măsuri s-au făcut deja simţite. Consilierul Ministrului pentru Cercetare, Daniel David.
Vreau să vă spun că unii oameni la nivel de universitate habar nu au care sunt bazele de date internaţionale specifice domeniului. Primim telefoane (noi am început să vorbim despre aceste criterii), şi ne întrebau „Dar în domeniul nostru care este baza de date internaţională ?“. Păi eu să spun lucrul ăsta ?
Aici vă aflaţi în faţa unui paradox, şi anume veţi avea în faţă nişte criterii foarte drastice pentru cei care sunt acum în poziţii subordonate şi care pentru a ajunge în poziţii de conferenţiar sau de profesor vor avea de tras şi de muncit, şi în timpul ăsta există profesorii conducători de doctorat care nu ştiu unde trebuie să publice...
...Corect, aşa este, noi am încercat să anticipăm şi lucrul ăsta, de exemplu hotărârea pentru organizarea studiilor doctorale: toţi profesorii, conducători de doctorate, vor trebui în termen de 3 ani, să fie reevaluaţi şi reacreditaţi, fiindcă repet, noi ne-am săturat să tot auzim valoarea prin autodeclaraţii „sunt valoros, sunt profesor universitar, conducător“. Nu ajunge. Trebuie să înţelegem: dacă nu avem vizibilitate internaţională, suntem nişte stele locale, mai bine nu mai vorbim despre aderarea la Uniunea Europeană şi integrare fiindcă va veni ca un tăvălug peste noi.
Nu numai organizaţia Ad Astra ci şi alte voci din cercetarea românească sau din universităţile româneşti au cerut în ultima vreme un audit extern. Şi anume, dacă evaluarea este procesul deficitar, să lăsăm evaluarea pe seama experţilor aflaţi în străinătate. Rămâne de văzut dacă o astfel de iniţiativă poate avea şanse de succes.